Noi ce lăsăm în urma noastră? | Un dialog despre Catedrală
– Băi, ai văzut ce e zilele astea în București? Oameni din toată țara vin să se închine în Catedrala Națională.
– Am fost săptămâna asta pe acolo, zice Tudor. Gara de Nord era plină. Toți mergeau doar într-o direcție: Gară – Catedrală.
Pe Tudor îl știu încă din gimnaziu. Verile ni le petreceam la fotbal, între curtea casei mele și grădina bunicii lui. Mai furam câte un ciorchine de struguri sau un pumn de afine de la vecina de peste drum — copilării. Acum el studiază IT la Cluj. Vorbim rar, dar când vorbim… parcă nu s-a schimbat nimic.
– Și tu ce părere ai?, îl întreb. Merită? Atâția bani când Bucureștiul e deja plin de biserici? Toată lumea postează pe Facebook despre cât e de frumoasă, dar nu știu… mă gândesc dacă investiția asta nu trebuia făcută altundeva. În spitale, în școli…
– Fiecare cu treaba lui, măi – râde el de mine.
– Adică?
– Păi… până la un punct ai dreptate. Avem nevoie de spitale și autostrăzi, desigur. Dar avem nevoie și de monumente drept mărturii care să rămână după noi. Și mi-am dat seama de asta în vacanța din Italia, vara trecută.
– Ia zi.
– Am fost cu gașca la mare, în Rimini. În tren ne apare o reclamă pe Facebook:
„Mozaicurile bizantine din Ravenna – doar 10 euro”. Era aproape. Ne-am zis: hai să vedem ce-o fi. Nici nu știam prea bine ce e mozaicul „bizantin”, dar hai, aventura! Așa e când ai o gașcă de 8-9 persoane cu chef de aventură. Ravenna – un orășel de vreo 150.000 de oameni, nimic spectaculos la prima vedere. Un loc de tranzit spre plajă. Până când am intrat într-una dintre bisericile lor. Apoi în alta. Și în alta. Biserici din secolul VI, cu picturi intacte după… 1400 de ani!
– Cum să fie intacte? Biserica de la mine din sat are pictura de 100 de ani și deja se cojesc pereții…
– Exact asta m-a uimit. Sunt mozaicuri făcute la comanda lui Iustinian cel Mare, unul dintre cei mai puternici împărați din Imperiul Roman.
Mi-a arătat atunci pozele pe telefon: sute de mii de pietricele lucind pe bolțile edificiilor.
Tudor continuă entuziasmat:
– Îți dai seama? Un orășel mic din Italia are o comoară istorică pe care o vede toată lumea. A costat enorm atunci, probabil aur cu kilogramele. A fost greu. Dar azi… e moștenirea întregii lumi. De aceea este și în Patrimoniul UNESCO. Și m-am întrebat:
„Cum poate un oraș mic să aibă așa ceva, iar noi, o țară cu o credință de 2000 de ani, să nu avem o catedrală-simbol?” Ne mândrim cu mănăstirile din Bucovina, da — dar uităm câtă trudă și credință au pus domnitorii în ele, la începutul statului nostru. Cum ar fi România fără mănăstirile din nordul Moldovei, fără Curtea de Argeș, fără bisericuțele din Maramureș? Crezi că celor din Maramureș le-a fost ușor să realizeze acele biserici în perioada de persecuție? Pentru ei efortul de a ridica așa ceva a fost cât efortul ridicării unei catedrale din Milano sau Roma. Trec oamenii, trec vremurile… ce rămâne? Fiecare generație are datoria ei să lase ceva urmașilor, să răspundă la această întrebare: Noi ce lăsăm în urma noastră?.
– Da… ai dreptate, i-am spus mai încet.
– Hai cu mine weekendul viitor la București. Tu pleci din Iași, eu din Cluj.
Să ne închinăm acolo, să vedem cu ochii noștri ce va rămâne mărturie celor ce vor veni după noi. Eu am fost. Îți sunt eu ghid. Faci cinste cu un KFC din gară și te plimb toată ziua. Tot nu ne-am văzut de mult. Am zâmbit.
– Hai.
Marius Damian
Student în primul an la o facultate din Iași
Lasă un răspuns