Când am încetat să visăm?
Bianca Silvestru
„Când voi fi mare, aș vrea să fiu arhitect, ca să construiesc case pentru toți oamenii care nu au unde locui. Și aș mai vrea să fiu ca bunicul: curajos și priceput, pentru că el știe să facă de toate.”
Sunt cuvinte aparent simple, rostite de un copil de clasa a II-a. Dar în ele se ascund generozitatea, curajul și frumusețea unui suflet care încă privește lumea cu încredere. Și, poate, într-un fel, acesta este și visul neîmplinit al multora dintre noi, cei care am lăsat copilăria în urmă.
Copiii își doresc lucruri mari. Asta pentru că nu cunosc toate dificultățile vieții, pentru că încă nu au învățat să se teamă de ele. Entuziasmul, curiozitatea și inocența îi fac să creadă că pot schimba lumea, că pot ajuta oameni, că pot deveni ceea ce visează. În universul lor, imposibilul încă nu și-a făcut loc. Pe măsură ce creștem însă, visurile mari sunt adesea înlocuite de explicații, justificări și resemnări. Viața de „om mare” aduce cu sine dezamăgiri, nedreptăți, eșecuri și descurajări. Începem să credem că împlinirea noastră depinde mai mult de ceea ce se întâmplă în exterior decât de determinarea noastră interioară. Drumul de la copilărie spre tinerețe și maturitate este marcat de experiențe care, în loc să fie primite ca provocări care ne duc spre înainte, sunt percepute ca piedici.
Ajungem astfel să nu ne mai dorim mare lucru. Nicidecum lucruri mari. Lucruri mici, sigure și comode. Alegerea unei vieți liniștite, are un preț. Pierdem șansa de a trăi bogăția și unicitatea vieții, frumusețe extraordinară pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o. Ne mulțumim cu puțin, ascundem talanții primiți și găsim mereu explicații pentru ceea ce nu am făcut sau nu am îndrăznit să facem. De multe ori evităm lucrurile importante pentru că ele se află dincolo de zona noastră de confort. E riscant. Este nevoie de efort, răbdare, disciplină.
Trebuie să acceptăm că nu totul se întâmplă repede și cum vrem. Uneori pierdem, suntem corectați și ar trebui să încercăm din nou, să învățăm să mergem mai departe. Ne dorim eleganța și transparența cristalului, dar primele lovituri ale vieții ne sparg în bucăți și planuri și speranțe. Puțini suntem pregătiți pentru a face mai mult decât să supraviețuim. Și totuși, Dumnezeu nu se descurajează. Lucrează în timp și dincolo de timp. El vede întregul tablou atunci când noi vedem doar fragmentele. Ce putem face? Să credem. Singurul care pierde cu adevărat este cel care renunță. Atunci când avem impresia că suntem zdrobiți, de multe ori este doar perspectiva noastră limitată, iar ea ne înșală. Cioburile experiențelor triste, ale eșecurilor și ale rănilor nu sunt sfârșitul poveștii. În mâinile lui Dumnezeu, ele se pot transforma într-un vitraliu prin care se vede soarele în zeci de culori, într-un mozaic ce bucură inimile cele mai împietrite. Imaginați-vă viața ca un vitraliu prin care lumina trece și luminează viu viețile tuturor celor ce trăiesc aproape de noi.
De Ziua Copilului, cel mai frumos lucru pe care îl putem face nu este doar să-i sărbătorim pe cei mici, ci să redescoperim copilul care încă trăiește în fiecare dintre noi. Să reînvățăm să visăm, să regăsim bucuria de a încerca, puterea de a ne ridica după fiecare cădere și încrederea că, împreună cu Dumnezeu, lucrurile mari sunt încă posibile.
Roosevelt spunea că „bucuria vieții i se cuvine celui care are curajul să o ceară”. La aceasta adaug: adevăratele bucurii sunt cele care îl apropie pe om de Dumnezeu și care pot încăpea în veșnicie.
Lasă un răspuns