Departamentul Misiune pentru Tineret

În dialog cu un coleg pe care nu l-am mai văzut de mult

Pr. Nicodim P.

– Majoritatea dintre noi suntem alcătuiți doar din citate. Oamenii mi se înfățișează în ultima vreme asemenea unor foi de flipchart pe care sunt lipite postituri cu citate. Unele scrise mai frumos, altele aproape indescifrabil. Multe citate din filosofie, teologie, psihologie… Te desparți de om și nu rămâi cu nimic. Poate dacă ai o memorie bună, cu un citat.

– Cred că exagerezi puțin. Suferi de hiperluciditate.

– Este o boală?

– Nu chiar dar e nasol.

– Asta este părerea mea. Ne ascundem după apoftegme, versete, maxime. Neavând viață, nifiind, încercăm să părem că suntem. Și dă-i cu citatele. E plin internetul de fraze înțelepte. Le primesc de peste tot, de la colegi, de la prietenii, de la mătuși care-mi doresc tot binele din lume.

– Și care-i faza? La ce te gândești?

– Mă gândesc la faptul că riscăm să trăim pe lângă noi, că dacă face Dumnezeu prezența s-ar putea să constate că am fost absenți din viața noastră.

– Cum adică? Cum mai vine și asta?

– Așa bine. Să auzi sentința: Absent nemotivat.

– Nu prea înțeleg.

– În toamna lui 2014 am hotărât să prezentăm unui grup de studenți din Iași, câteva dintre temnițele unde au fost închiși deținuții politici în perioada regimului comunist. Târgul Ocna, Jilava, Pitești, Aiud, Gherla, Sighet… Ajunși la Jilava l-am rugat pe domnul Demostene Andronescu să ne însoțească. Din cei 12 ani de detenție politică, câțiva îi petrecuse la Jilava alături de părintele Gheorghe Calciu, de Constantin Oprișan și de alții. La încheierea vizitei, la ieșirea din penitenciar am îndrăznit:

– Domnule Demostene, pot să vă întreb ceva?

– Sigur.

– Ce ați învățat în acești ani de temniță grea? M-a ascultat, m-a privit și apoi a răspuns.

– Părinte, am învățat prezența.

– Prezența!? Cum adică, prezența?

– Da, să fiu prezent. Am învățat să fiu total acolo unde sunt. Dacă vorbesc acum cu dumneavoastră, să fiu total aici, atent la dumneavoastră. Dacă citesc o carte, să fiu atent la ce citesc, dacă mă rog, să fiu total cu Dumnezeu. Să fiu prezent în viața mea.

Au trecut anii dar cele câteva minute de dialog de la poarta închisorii Jilava îmi revin în minte. Prezența. Domnul Demostene a învățat treaba asta în 12 ani.

– N-aș putea profita cumva de această concluzie și să-mi însușesc și eu această învățătură, mai repejor și fără suferință, l-am întrebat?

– În libertate nu ai cum să ştii cine eşti, n-ai când să te întâlnești cu tine. Noi în închisoare l-am cunoscut pe Dumnezeu, acolo am învățat să ne rugăm, ne-am cunoscut pe noi înșine, am închegat prietenii frumoase, am scris cele mai frumoase poezii. Închisoarea a fost o școală și o mare binecuvântare, ne-a spus atunci domnul Demostene.

* * *

O doamnă a adus un pomelnic la biserică.

– Pomeniți-l vă rog pe băiatul meu. A murit nepregătit.

– Câți ani avea?

– 20. A avut un accident de mașină.

– Și cum adică, nepregătit? Cine trebuia să-l pregătească? Cum să se pregătească? am întrebat, încercând să aflu mai multe despre cum gândesc oamenii.

– Adică nespovedit, neîmpărtășit. Mergea rar la biserică, mi-a spus mama celui ce nu mai era printre noi.

– Na! Ce poți să mai spui? În situații din acestea, taci din gură. Dar te gândești: când începe pregătirea pentru marea trecere? La finalul vieții? Dar de unde știi când este finalul?

– Păi și când începe?

– Pregătirea începe acum, în prezent, în clipa asta.

– Complicat pentru noi cei care avem familii, mergem la muncă în fiecare zi, trebuie să ne ocupăm de viitorul copiilor…

– Da? Și de prezentul lor cine se ocupă? Auzim adesea: tinerii sunt viitorul nostru, viitorul neamului, viitorul Bisericii.

– Păi da, este nevoie să-i pregătim.

– Pentru ce?

– Pentru viitor.

– Care viitor? Viitorul cel mai viitor, este viața veșnică. Cred ei în acest viitor? Noi spunem în Crez, aproape în fiecare zi: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!” Dar credem noi în această viață de după moarte? Le transmitem tinerilor această credință? Sau le vorbim mai mult despre John Maxwel?

– Nu înțeleg! Nu credeți în viitorul tinerilor?

– Ba cred, dar trebuie să-ți spun că viitorul este al tinerilor în măsura în care și ei cred în viitor. Iar despre acest viitor, noi adulții suntem chemați să-i învățăm. Să-i pregătim să creadă în el și să-l construiască.

– Păi văd că ne înțelegem.

– Nu știu dacă ne înțelegem. În primul rând, vorbești despre viitor prea sigur pe tine. Viitorul nu este al nostru, este al lui Dumnezeu. Doar clipa aceasta este a noastră, și ea dăruită de Dumnezeu. Viitorul este în mâna lui Dumnezeu. Despre aceasta ne vorbește și pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Când bogatul a început să-și facă planuri, a auzit glasul lui Dumnezeu: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Toate planurile de fericire pe pământ, s-au dus. Doar prezentul este al nostru. Viitorul, se pregătește în prezent. Clipa prezentă este ceea ce avem și ceea ce putem folosi cu înțelepciune.

– Interesant! Să zicem.

– Noi, oamenii, nu putem experimenta viața decât în momentul prezent. Uneori trăim ca și cum prezentul nici nu există, dar aceasta este singura clipă reală. Doar în prezent putem lua decizii. Doar în prezent putem hotărâ și face alegeri. Nu pot hotărâ ieri sau mâine, ci acum.

– Păi și trecutul, nu există, că doar s-a întâmplat?

– Există în amintiri. Pentru a fi și a trăi în prezent este nevoie să dai drumul trecutului. Trecutul te impiedică să-ți trăiești prezentul, îți consumă energia cu care ar trebuit să te bucuri de prezent. Din trecut, învățăm, dar învățăm acum, în prezent. Învățăm cum să trăim în prezent.

– Și viitorul? Planurile, proiecțiile?

– Îl pregătim acum, în prezent. „Muncește ca si cum nu ai muri niciodată! Dar ai grijă de suflet, ca si când ai muri mâine!”  Necazul omului modern este că vrea să fie cu cinci minute înainte, cu 100 de metri mai în față. Nu acolo unde se aflăm ci un pic mai înainte. Și uite așa, lipsim din viața noastră, suntem absenți din viața noastră. Trăim fără noi. Trăind așa, nu ne putem nici ruga, pentru că omul care nu este aici, care este în altă parte și în alt timp, nu se poate ruga.

– Prezența în rugăciune parcă aș putea-o înțelege.

– Păi este logică. Rugăciunea este stare de prezenţă în viaţa mea și înaintea lui Dumnezeu. Sunt singurele clipe care pot străpunge timpul spre veşnicie. Această clipă de prezent, este portița prin care omul își face loc spre veșnicie, spre nesfârșitul Împărăției Cerurilor. Clipa prezentă sparge zidul dintre cele două lumi.

– Cunoașteți mulți oameni care știu să profite de prezent, de „clipa cea repede ce ni s-a dat”? Putem noi să trăim prezentul în babilonia în care ne mișcăm?

– L-am cunoscut pe domnul Demostene Andronescu, l-am cunoscut pe părintele Iustin Pârvu, pe părintele Arsenie Papacioc. Când primea părintele Iustin pe cineva se purta ca și cum nu mai exista nimeni pe lume, decât omul din fața lui. La ușă mai așteptau 20 de oameni dar părintele nu arăta niciodată grabă. Omul din fața lui era cel mai important.

– Bine, dar la ce vârstă? La finalul vieții, cred.

– Cel puțin în ultimii 20 de ani, cât l-am cunoscut, așa a fost. Lipsa aceasta de prezenţă plenară în propria viaţă, este caracteristică omului căzut, a omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Ești prezent în viața ta, atunci când ești cu Dumnezeu. Întrebarea „Adame, unde eşti?” nu urmărea să afle locația din Rai în care se afla Adam. A fost o atenţionare făcută lui Adam, care se îndepărtase de Creatorul lui, de Cel Care-l iubea cel mai mult. Rupsese comuniunea și nu mai era acolo, prezent duhovnicește. 

– Și noi?

– Și pe noi ne întreabă Dumnezeu, ne întreabă pe fiecare în parte: unde ești? Unde suntem? De multe ori luați cu treburile din afară, ne îndepărtăm de noi înșine, ne rătăcim de Dumnezeu și de noi înșine.