Cu februarie în suflet. De ce avem nevoie de iarnă înainte de a înflori?
Raluca Ciobanu
Februarie are o claritate rece care ne obligă, aproape fără voia noastră, la introspecție. În acest joc de lumini incerte, cerul pare captiv între un albastru profund și albul greu al norilor. Copacii ni se înfățișează ca niște pensule negre ce trasează stoluri de corbi pe pânza instabilă a văzduhului. Totul pare un desen în grafit pe care cineva a ales să nu-l coloreze încă, o lume redusă la esențe, o schiță a ceva ce abia se pregătește să devină.
Dacă privim doar exteriorul, totul este încremenit. Și totuși, sub această aparentă nemișcare, viața își urmează lucrarea ei cea mai tainică. Există în ritmul sufletului o vreme a ,,iernii” pe care, adesea, încercăm să o sărim din grabă sau din teamă. Înainte de a înflori, avem nevoie de acest timp de așezare. Un timp în care nu se întâmplă nimic spectaculos la suprafață, dar în care rădăcinile noastre se adâncesc și se întăresc.
De multe ori, aceste momente de pauză ne sperie. Ne tulbură ,,tăcerile” lui Dumnezeu sau perioadele în care rugăciunile par să se lovească de un tavan de nori. Trăim într-un veac al zgomotului, care ne vrea mereu conectați, eficienți și vizibili, uitând că nicio floare nu rezistă soarelui dacă nu a învățat mai întâi lecția pământului răcoros. Nu putem trăi într-o continuă vară fără să ne epuizăm resursele interioare. Avem nevoie și de iarnă pentru a ne cerne gândurile și pentru a învăța, poate, cea mai grea lecție: cea a răbdării.
Nicolae Steinhardt a scris în ,,Jurnalul fericirii” ceva ce poate fi o ancoră atunci când ne pierdem în planuri sau regrete: „Creștinul este cel ce nu trăiește nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează.”
Februarie ne predă tocmai această smerenie a seminței care stă sub pământ. Ea nu este nici singură, nici uitată, ci traversează etapa cea mai importantă: răbdarea de a deveni. Uneori simțim că trecem prin perioade pline de întrebări fără răspuns, dar poate nu suntem ignorați, ci ținuți la adăpost până când fragilitatea noastră capătă putere. Nu este un timp pierdut, ci o curățire de zgomotul lumii, necesară pentru a putea auzi, în cele din urmă, șoapta blândă pe care graba o acoperă mereu.
Înainte ca martie să-și aducă lumina, să ne regăsim puterea de a mulțumi și pentru acest februarie tăcut. Să avem curajul de a fi semințe care nu se tem de întuneric, știind că Mâna care ne-a semănat este aceeași care ne va chema, la timpul potrivit, spre lumină. Liniștea de acum nu este absență, ci răgazul în care harul lucrează nevăzut. Devenirea.
Lasă un răspuns