Jurnal de voluntar | „Acolo unde e nevoie de tine, Dumnezeu te trimite”
Sâmbătă, 11 octombrie, a patra zi de hram.
Atunci când crezi că tu nu mai primești niciun dar, vine Dumnezeu și spune: „Poftim și ție!”
Sâmbătă seara, zeci de voluntari au venit la Mitropolie să întâmpine Moaștele Sfântului Grigorie Palama, din Tesalonic, și cum nu eram pe tură, am decis să vin să dau o mână de ajutor. Mă uitam în jurul meu și mă gândeam: aproape o mie de voluntari ai Sfintei Parascheva, sute de preoți și zeci de jandarmi, plus alte ajutoare pregătite să fie acolo când se întâmplă ceva neprevăzut. La ce mai sunt și eu de folos aici, când sunt atât de mulți oameni care pot ajuta?
Pentru că mai aveam un pic până la momentul primirii, am decis să mă duc la rând să salut filialele ASCOR venite la Iași. Mergeam liniștită pe stradă, când, deodată, cineva mă trage de vestă și întreabă unde este autogara, iar până să finalizeze întrebarea lacrimile încep să-i curgă pe obrajii ușor îmbătrâniți. Încerc să o liniștesc, iar printre lacrimi și suspine îmi spune că s-a pierdut de grupul cu care a venit la Iași, nu își găsește prietena, nu știe unde se află autocarul și se teme că va rămâne într-un oraș pe care nu-l cunoaște.
Treptat, începe să-mi povestească că autocarul este pe malul Bahluiului, dar nu știe cum să ajungă. Îi spun că o voi conduce până la autocar și să nu-și facă griji în privința domnilor de la jandarmerie și nici a prietenei, că le vom rezolva împreună.
Atunci când le-am spus domnilor jandarmi situația, s-au uitat la doamna care plângea și suspina, iar unul dintre ei, cu o compasiune pe care o citeam în ochi și în gestul făcut cu mâna, arătându-ne calea, mi-a spus: „Vă rugăm să aveți grijă de dumneaei, noi nu vă putem ajuta prea mult.” Între timp, am reușit să luăm legătura și cu prietena care o aștepta îngrijorată la autocar, iar totul părea să fie mai bine, chiar dacă frica faptului că domnul șofer va pleca fără ea era încă acolo.
Încep să o întreb despre familie, iar ea îmi spune, cu o bucurie în voce care pare că a făcut frica să se îndepărteze: „Am un băiat de 32 de ani și o nepoțică de 10 și sunt foarte fericită pentru familia lui. Abia aștept să-i revăd.” Ușor, ușor, și dintr-o vorbă-n alta, am ajuns la autocar, iar acolo au început să curgă lacrimile de bucurie și de recunoștință.
Morala: Uneori, tocmai atunci când simți că nu mai ai rost într-un loc, Dumnezeu te trimite acolo unde e cea mai mare nevoie de tine.
Cred că la rând sunt zeci de asemenea povești: momente în care nu simți nevoia să faci ceva sau te crezi inutil, dar când îți faci apariția, chiar se simte diferența.
Astfel, dacă vrei să simți cu adevărat că ai ajutat pe cineva într-o zi, haide și tu să faci parte dintre Voluntarii Sfintei Parascheva.
Maria-Cristina Ciobanu, anul II, Doctorat
© foto: Doxologia.ro
Lasă un răspuns