De ce oare?

Mi-a povestit cineva o întâmplare, dar nu mai știu cine. Suna cam așa.

Un părinte ieromonah de undeva dintr-o mănăstire din Oltenia, priceput la pictură dar și la sculptură, picta la comandă icoane frumoase pentru care primea bani. Alteori realiza strane pentru biserici, analoage și tetrapoade sculptate frumos și chiar catapetesme. Fiind talentat a ajuns destul de cunoscut și de căutat. Starețul l-a rugat o vreme, să mai ajute și mănăstirea lor, mănăstirea unde fusese și el călugărit și din care făcea parte, să mai slujească peste săptămână, să mai picteze și pentru ei, dar părintele pictor își continua neîntrerupt rânduiala sa. Uneori, dona ceva bani din ce câștiga și mănăstirii.

Când părintele nostru a împlinit vârsta de 44 de ani, s-a îmbolnăvit. A stat un timp la pat în chilia din mănăstire unde frații îi aduceau de mâncare și cele ce mai erau de trebuință unui om bolnav. Când boala s-a agravat, a fost internat în spitalul din oraș pentru a fi monitorizat îndeaproape de către medici. Banii agonisiți din vinderea icoanelor și a sculpturilor, s-au împuținat repede și apoi s-au sfârșit cu totul pe tratamente scumpe și pe analize sofisticate făcute în mai multe centre universitare. Părintele stareț a fost în tot acest timp alături de el. I-a rugat pe câțiva fii duhovnicești, medici în orașul din apropiere, să facă tot ce se poate pentru sănătatea părintelui iconograf.

Eforturile medicilor, rugăciunile celor din mănăstire n-au reușit să împiedice agravarea bolii. Specialiștii au hotărât că este necesară o intervenție chirurgicală. S-au făcut pregătirile necesare după care părintele a intrat în sala de operații. În timpul operației, prin îngăduința lui Dumnezeu, a trecut printr-un stop cardio-respirator dar a supraviețuit. A urmat o perioadă de recuperare după care părintele a început să se întremeze. S-a întors la mănăstire, și acolo în liniștea chiliei, în zilele de reculegere și-a rememorat viața; copilăria la bunici, adolescența, anii de școală, lecturile din Jules Verne dar și din viețile sfinților, dialogurile cu prietenii, pelerinajele făcute la mănăstirile oltene și întâlnirea cu părinții în vârstă care-l fascinau cu liniștea și înțelepciunea lor simplă, dar profundă.

Încet, încet s-a înfiripat gândul de a îmbrățișa viața monahală. „Viața într-o mănăstire mă va elibera de lumea gălăgioasă și superficială a orașului”. Gândul de a deveni monah a început să capete contur tot mai clar și de fiecare dată când îi da curs, era cuprins de o bucurie inexplicabilă. O bucurie luminoasă și eliberatoare.

„Să fiu monah?! Ăsta da sens pentru viața aceasta atât de fragilă și de grabnic trecătoare”. Vacanțele la mănăstire, în timpul anului cursuri la Facultate, apoi mutat cu totul la mănăstire și de acolo naveta la oraș pentru a-și trece examenele. Tuns în monahism, hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah… Curs de iconografie, pictură, pictură, pictură…

Părintele stareț s-a bucurat la început de progresele sale într-ale artei, dar apoi a început să se îngrijoreze și să se întristeze. Zilele petrecute în atelier în fața șevaletului, îl dezvățaseră de biserică și de viața de obște alături de frați.

– Părinte, hai și sfinția ta la utrenie să ne mai ajuți la pomenit.

– Părinte stareț, aș veni cu drag dar nu reușesc să ajung pentru că trebuie să predau o comandă la niște icoane pentru o catapeteasmă.

– Vino, părinte, și sfinția ta cu frații la masă, să te mai vedem și noi.

– Părinte stareț, eu am regimul meu. Mănânc niște mere cu pâine și mi-e de ajuns. Dacă vin la masă, mă iau la vorbă cu părinții și mă împrăștii, pierd timpul și nu mai fac nimic toată ziua… Iertați-mă.

– Cum știi, frate. Mâhnit de izolarea părintelui, starețul nu mai spunea nimic.

Acum, se gândea: „au trecut anii, am pictat, am muncit mult pentru a putea onora comenzile, am câștigat ceva bani, apoi i-am cheltuit pe toți prin spitale și iată-mă din nou ca la început. Medicii mi-au interzis să mai fac efort, mi-au prescris un regim strict, fără pictură fără dălți… Măcar o perioadă. Sunt din nou la început. Dar ce bucuros eram atunci și ce singur și obosit mă simt acum!”.

***

– Ce face, părintele? Cum sunteți? M-a rugat părintele stareț să vă vizitez.

Din ușa chiliei, duhovnicul mănăstirii, cu o barbă mare, și cu ochii plini de viață îl cercetează pe bolnavul nostru. S-a bucurat când a aflat că s-a întors acasă, că încercarea a trecut și că părintele este spre bine.

– Ce să fac părinte duhovnic? Dorm, mănânc, fac plimbări ușoare și în timpul ăsta mă gândesc.

– Mă bucur să văd că sunteți mai bine. O să vă refaceți. Încet, încet. Dar, la ce vă gândiți?

– Mă gândesc la ce mi s-a întâmplat în timpul operației.

– Păi ce s-a întâmplat!? Am auzit că ați trecut printr-un stop cardio-respirator. Ei! Slavă lui Dumnezeu că a trecut și că acum sunteți din nou pe picioare. Bineînțeles, este bine să învățăm din fiecare încercare. Eu de fiecare dată când trec printr-o cumpănă, printr-o ispită, mă întreb: ce trebuie să învăț din aceasta? Ce vrea Dumnezeu să-mi spună prin acest necaz? De ce a îngăduit Dumnezeu să mă îmbolnăvesc chiar acum când eram programat să merg la o slujbă de sfințire la un prieten de-al meu în  Italia, de ce s-a întâmplat accidentul cu mașina mănăstirii, cu toate că nu am fost noi vinovați, de ce s-a stricat pompa de apă și a îngăduit Dumnezeu să ne inunde magazia de materiale?

– Păi la asta mă gândesc și eu.

– Nu se petrece nimic întâmplător. Toate sunt cu voia lui Dumnezeu, și bune și rele.

– Așa este.

– Sfinția ta la ce te gândești? Ce s-a întâmplat în timpul operației?

– În timpul cât mi s-a oprit inima, părinte, eu am văzut frumusețea Raiului.

– Slavă lui Dumnezeu!

– Mergeam pe o pajiște frumoasă, înflorită, însoțit de doi tineri luminoși. Totul în jur era strălucitor. La un moment dat, cum mergeam, am văzut acolo, în partea stângă, un șanț mare. Curios, mi-am întors privirea ca să văd mai bine. Mi se părea ciudat să existe o râpă ca aceea în frumusețea care ne înconjura. Și, am văzut în șanțul acela aruncate, toate icoanele mele, strănile, catapeteasma mea sculptată cu atâta trudă… Toate erau acolo, sparte, stricate, rupte.

– Dar acestea sunt icoanele mele, am spus unuia dintre îngerii care mă însoțeau.

– Da, dar au fost aruncate aici pentru că au fost făcute fără binecuvântare.

– Cum să fie aruncate?!

– Au fost făcute pentru bani, fără binecuvântare și Dumnezeu nu le-a primit. Domnul nu primește orice fel de jertfă.

– Părinte duhovnic, când am văzut icoanele și sculpturile mele aruncate acolo și sparte, m-am întristat foarte tare. M-am așezat în genunchi și apoi toate s-au stins, a dispărut tot ceea ce era în jurul meu. Când m-am trezit din anestezie, în salon, mi-am adus aminte de această întâmplare din timpul operației și de atunci mă tot gândesc la ea. 

Iulian Marcu