Rugăciunea – locul întâlnirii omului cu Dumnezeu și cu sine însuși

Nu de mult am auzit povestită o întâmplare de pateric. Trei frați de mănăstire s-au hotărât să lucreze mântuirea; unul propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, altul cultivând milostenia și slujirea aproapelui iar al treilea practicând mai intens rugăciunea, liniștindu-se într-un loc retras. După câțiva ani s-au reîntâlnit și și-au analizat starea duhovnicească. Primul a mărturisit că a aflat ceva mulțumire din împărtășirea cuvântului Evanghelic dar, nu a aflat cu adevărat odihnă duhovnicească. Al doilea de asemenea, a adus multă mângâiere celor în suferință dar parcă nu este împlinit sufletește. Al treilea le-a spus că el a aflat multă pace și așezare duhovnicească rugându-se. Apoi i-a dus pe frații săi la un izvor din apropiere și l-a tulburat.

– Priviți! Ce vedeți, i-a întrebat pe frați?

– Vedem o apă tulbure. După un timp, apa s-a limpezit.

– Priviți acum, i-a îndemnat din nou fratele. Ce vedeți?

– Ne vedem chipurile, au răspuns ceilalți doi.

– Aceasta este liniștea, a spus cel de-al treilea. Te ajută să te vezi pe tine, să te întâlnești cu tine, să te cunoști și să-ți vezi cu atenție lipsurile, păcatele, obiceiurile greșite și apoi, cunoscându-le, să poți să te eliberezi de ele.

Să nu înțelegem că trebuie să renunțăm la milostenie și la mărturisirea Cuvântului, dar acestea se înfăptuiesc mult mai bine când creștinul lucrează liniștirea interioară.

***

Rugăciunea este între altele și  un „loc de întâlnire”. Un loc de întâlnire a omului cu Dumnezeu, cu sine însuși, dar și cu ceilalți pentru care ne rugăm. O putem vedea și așa. Prin rugăciune avem acces la cele din lăuntru ale noastre. Rugăciunea liniștește valurile sufletului. Se știe că atunci când pe un lac sunt valuri, nu-i poți vedea adâncimile; dar atunci când apa este liniștită, se văd peștii, algele, pietrele.

Prin rugăciune reușim să fim atenți la mișcările cele mai fine ale sufletului. Avem acces la profunzimile lui. Atunci ne putem înțelege mai bine pe noi înșine, putem observa și repara obișnuințele greșite pe care le ducem cu noi din familie sau cu care ne-am pricopsit pe parcursul anilor în anturaje nepotrivite. Dacă pregătim loc, adică ne cultivăm o inimă rugătoare, atunci îi luăm pe toți ai noștri cu noi oriunde ne-am afla. Și atunci, nu locul geografic contează ci rugăciunea din inima noastră, locul spiritual pregătit de noi în care sunt găzduiți și încălziți cu harul lui Dumnezeu toți cei pe care-i iubim (oameni buni sau mai puțin buni), toți cei vii și toți cei ce au trecut deja la Ceruri, pentru care ne rugăm.[1]

Rugăciunea este mijlocul cel mai la îndemână de a-L întâlni pe Dumnezeu, ne spune părintele profesor Dumitru Stăniloae:

„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărți, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii că e cu putință să-L întâlnești pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi atunci L-am auzit spunându-mi: Îndrăznește să înțelegi că te iubesc! Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înțeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubește şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalți. Am înțeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristețe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaște viața veșnică.”[2]

Daaaa…! Frumos spus, dar ne putem noi liniști trăind în orașe aglomerate, mergând în fiecare zi spre locul de muncă, cu mașina sau cu mijloacele de transport în comun, stând prin magazine pentru cumpărături alături de tot felul de oameni?   

În perioada facultății l-am vizitat de câteva ori pe părintele Iustin Pârvu. Nu mergeam neapărat după cuvânt de folos ci pur și simplu pentru a-l vedea și pentru a lua o binecuvântare. S-a întâmplat ca în câteva rânduri să rămân în chilia sfinției sale în timp ce primea credincioșii care veneau pentru sfat. „Să mergem pentru o perioadă la muncă în străinătate sau să rămânem acasă chiar dacă salariul este foarte mic?”, a întrebat cineva. „Să dau admitere la informatică sau să dau la teologie?”, etc.

Între întrebări s-a adresat și aceasta: „Părinte, cum să te mai regăsești în lumea asta agitată și agresivă? Îmi vine să las toate și să mă duc undeva la țară și să nu mai aud nici știri, nici ce vorbesc colegii la birou, nici ce fac vecinii… Nu mai reușesc să mă adun, să mă liniștesc.” 

– Pentru mine, modelul de viețuire, și pentru monah și pentru credinciosul din lume este sfântul Siluan Atonitul, a răspuns părintele Iustin. Vorbesc de model pentru zilele noastre.

– Cum, sfântul Siluan? De ce spuneți asta?

– Sfântul Siluan trăia între 2000 de monahi, plus vreo două sute de muncitori ruși, la mănăstirea Rusikon din Sfântul Munte și avea viață de pustnic, viață liniștită.

– Da, dar acolo era o mănăstire, spune doamna cea „neliniștită”.

– Era mănăstire, dar era o mănăstire ca un orășel cu foarte multă lume, cu pelerini, cu muncitori, cu agitație, iar el se îngrijea de treburile mănăstirii și totuși reușea să ducă o viață interiorizată, de rugăciune. Se retrăgea din când în când și se ruga: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă!” Apoi se ruga pentru cunoscuții de acasă, pentru muncitorii ruși pe care-i coordona la muncă și pentru familiile lor și așa primea har, un har care-l acoperea de tulburările și împrăștierea zilei. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pe robul Tău Ioan, tatăl meu!” „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pe roaba Ta Elena, mama mea! „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, odihnește cu drepții pe roaba Ta Victoria, bunica mea!”, și așa mai departe, ne rugăm pentru toți cei pe care-i știm. Atunci când ne rugăm ne și întâlnim cu ei.

***

Rugăciunea este o convorbire, un privilegiu de a vorbi personal cu Dumnezeu despre viața noastră, despre cei din familie, despre prietenii noștri. Când ne rugăm pentru prieteni și cunoscuți, îi salutăm duhovnicește. Despre rugăciune se spune și că este sfatul omului cu Dumnezeu. În rugăciune, omul se întâlnește cu Dumnezeu și se sfătuiește cu El. Rugăciunea este și o formă de evadare dintr-o lume gălăgioasă și flecară, o evadare în interior. Trebuie să înțelegem că aglomerația de lucruri și informații în care trăim, nu înseamnă neapărat complexitate ci complicație și împrăștiere. Rugăciunea cultivă și sinceritatea pentru că cel ce se roagă își cercetează conștiința. Apoi, rugăciunea ne acoperă de ispite și de păcate. Rugăciunea este și tămăduitoare. „În timpul rugăciunii ne conștientizăm slăbiciunile și arătăm Doctorului rănile noastre, pentru a ne tămădui. Pentru aceea diavolul luptă împotriva noastră pentru a ne trândăvi” și a nu ne cunoaște patimile, ne spune sfântul Ioan Hrisostom. Te rog Doamne, ajută-mă să mă pot ruga, pentru a mă întâlni cu Tine, cu mine însumi și cu toți cei pe care-i iubesc!

Arhim. Nicodim Petre

---

[1] „Tu însă când te rogi, intră în cămara ta şi închide ușa ta şi roagă-te Tatălui tău şi Tatăl tău care este întru ascuns îți va răsplăti ție” (Mt. 6, 6).

[2]  Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, București, 2000, p. 219.