„Mă plictisesc”
Iulian Marcu
– Iuliane, astăzi iar l-am auzit pe unul perorând pe tema plictiselii. „Vai ce mă plictisesc!” Cu un aer superior și fleșcăit își dădea cu părerea despre lumea asta care este anostă și banală. „Vai dragă, aici la Iași parcă ești la țară. Nu se întâmplă nimic interesant”. Băi întristatule, fă tu să se întâmple ceva în oraș dacă ești deștept.
– Ce-ai bre cu el? Lasă-l să se plictisească. Omul e liber să facă ce vrea. Și eu mă plictisesc, dacă vrei să știi. Plictisul e o artă. Mă plictisesc cu stil, ce-i drept.
– Cum să te plictisești când ai atâta de lucru? Nu prea-mi vine să cred.
– Sunt un om ocupat, Marcule, dar mă şi plictisesc. Ăsta-i adevărul. Știi tu, senzaţia aia de lehamite, de „nu știu încotro s-o apuc dimineața”? Mă împing cu piciorul-n perete ca să-mi fac vânt spre o nouă zi.
– Păi, cum unde s-o apuci?! Ești culmea! Mergi la serviciu că este treabă, este nevoie de bani să-ți plătești chiria, facturile… Și apoi, este timp pentru atâtea lucruri frumoase!
– Știu Iuliane, doar fac asta de câțiva ani de zile. Dar muncesc fără bucurie, fără entuziasm. Lucrurile sunt repetitive, sunt aceleași. Pur și simplu am intrat într-o rutină care mă usucă, mă erodează psihic.
– Poate o fi un păcat, nu-mi dau seama, dar eu n-am avut „șansa” de-a mă plictisi.
– Te-ai luat cu treburile și-ai uitat de tine. Așa face lumea în general. Trage la jug, muncește ca să trăiască.
– Hopa! Păi tu semeni cu tânărul de azi dimineață din stație care făcea filosofia plictiselii. Sunt mulți în orașul ăsta care au joburi bune, care le aduc bani mulți și chiar faimă, dar a căror viață n-are nici un sens. Nu au nici o pasiune frumoasă, nimic care să-i înalțe… De aceea se plictisesc. De aceea sunt acri și apatici.
– Păi și care-i soluția? Mai joci un biliard, mai bei o bere, mai vezi un film… Ce poți să faci?
– Și ajută la ceva? Scapi de depresie? Scapi de gândul inutilității? Tu nu-n-țelegi? Este vorba despre o plictiseală existenţială. Este vorba despre lipsa unui sens adevărat, eroic, ceva care să-ți dea putere și viață. Plictiseala e boală Iuliane.
– O fi dar cum să ieși din ea?
– Ești tânăr, nu se poate. Plictiseala apare nu pentru că nu avem ce face, ci pentru că nu mai vedem sens în ceea ce facem. Doar banii, biliardul și berea nu pot fi un sens de viață. Iartă-mă! Chestia în cauză o găsim și la Kierkegaard.
– Lasă-mă! Dacă începi iarăși cu filosofia m-ai omorât de tot. Merg la o bere să uit că ne-am întâlnit astăzi.
– „Plictiseala e rădăcina tuturor relelor”. Găsim ideea și la Dostoievski în „Demonii”. Vidul lăuntric, plictiseala sufletului, nasc rătăcirile și căderile omului. Pierderea legăturii cu Dumnezeu, golul din suflet se umple inevitabil de duhurile cele rele.
– Bine, hai! Hai că mai vorbim și altă dată despre asta.
Lasă un răspuns