Haideți la o cafea! Doctorul nu mi-a luat astăzi bani…
A trecut aproape o săptămână, dar trăirile și cuvintele par și mai vii.
„Am fost azi la dentist. Doctorul mi-a zis să nu-i plătesc astăzi ce mi-a lucrat, așa că am bani la mine. Haideți la o cafea!”
Sunt o parte din cuvintele doamnei Tatiana, de pe 1 decembrie, din fața statuii lui Ștefan cel Mare din Chișinău.
Era deja trecut de amiază când, cei 25 de tineri din Asociația noastră a Prietenilor Sfinților Trei Ierarhi am ajuns în fața statuii ocrotitorului Moldovei, Sfântul Voievod Ștefan.
Păstrând un obicei vechi al nostru, acela ca oriunde mergem să încercăm să adunăm câte ceva, am făcut un cerc și am spus fiecare ceea ce știam despre domnitorul cu cea mai lungă domnie din Moldova. 25 de oameni adunați în cerc, unii povestind un fapt istoric, alții spunând un gând care i-a inspirat, alții recitând o poezie despre el, nu e ceva foarte mare, dar e ceva ce ieșea în evidență pe străzile destul de goale ale Chișinăului.
„La castel în poartă oare cine bate?
Eu sunt bună maică, fiul tău iubit,
Eu și de la oaste mă întorc rănit.”
„Ștefan, Ștefan, domn cel Mare …„
Putna, Voroneț, Dobrovăț…. Soroca, Hotin, Neamț, Chilia… Războieni, Podu Înalt, Șcheia, Baia, Codrii Cosminului…
Văzându-ne de departe, cu o bucurie reînviată, s-a apropiat de noi doamna Tatiana, o româncă de pe celălalt mal al Prutului. S-a alăturat tăcută grupului, a ascultat ce povesteam și a cântat cu noi un cântec istoric.
Fiecare povestea pe rând câte ceva. Când am ajuns la ea am întrebat-o dacă dorește să ne împărtășească un gând. Ne-a răspuns cu strângere de inimă. „E ziua României, 1 decembrie. În fiecare an până acum se organiza câte ceva. Anul trecut a fost purtat un tricolor mare pe străzile Chișinăului. M-am apropiat pentru că am crezut că sunteți de aici și urmează să se strângă lumea pentru eveniment. Mă bucur că sunteți români, totuși nu înțeleg unde sunt românii de pe acest mal al Prutului? Au uitat de Moldova cea Mare a lui Ștefan?”
A vorbit apoi puțin despre Basarabia din tinerețea ei, despre români, iar apoi ne-a spus: „Haideți la o cafea! Vă invit eu”.
Mergând în parc pentru a cumpăra cafeaua ne-a povestit că a fost profesor de limba română și că s-a întristat tare că azi niciun român de peste Prut nu a mai sărbătorit ziua de 1 Decembrie.
Apoi, ca să mai alunge întristarea,pe un ton mai glumeț, a mărturisit: „Aveți noroc. Am fost la dentist astăzi și doctorul nu mi-a luat banii, deci am bani de o cafea pentru fiecare”.
Ne-a servit cu cafea și cornuri, iar noi i-am răsplatit darul prin colind. În amărăciunea descoperirii că cei tineri uită sacrificiile înaintașilor lor a existat și bucuria întâlnirii. Ne-a invitat să stăm și pentru concertul de ziua următoare și, deși nu am putut onora invitația, i-am luat numărul de telefon și păstrăm legătura.
Aceeași bucurie împletită cu amărăciune se simțise și de dimineață, după Sfânta Liturghie, în dialogul cu două doamne de la un liceu din același oraș, liceu care ne-a primit și găzduit.
Pe de o parte era bucuria că pot celebra ziua României, recunoștință că pot vorbi românește, că pot flutura tricolorul țării lor, că pot cânta tare „Noi suntem români” și amărăciune că cei tineri uită. Uită limba, uită sacrificiul, uită poeziile, uită ce sânge le curge prin vene, uită că sunt din neamul lui Eminescu și al lui Ștefan.
Câteodată nu doar că uită. „Mai dureros este că se dezic. Vin la liceu, învață în limba română, pleacă în România, studiază acolo, poate deschid și afaceri acolo și după se leapădă. Spun că ei nu-s români, refuză să vorbească limba română”. Unii chiar le fac și probleme celor care își asumă cetățenia românească.
Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, cei ce au luptat pentru a avea dreptul să vorbească în limba română nu uită ci încă povestesc că: „atunci când s-a arborat tricolorul în centrul orașului au început să alerge oamenii într-acolo. Se vedea ca pe vremuri la sat, când una din case lua foc și fugea tot satul cu găleți să oprească incendiul. Voiam să ostoim dorul din inima noastră. Dorul de tricolor, dorul de graiul român… După acel moment am început o horă mare. Am cântat cu vocile și cu fluierul, am ținut ritmul batând cu un băț într-o geantă diplomat, apoi ca de nicăieri a venit cineva cu o trompetă. A fost multă bucurie în acea zi. Am cântat și am horit până noaptea târziu. Puteam recunoaște că suntem Români”.
Pentru a onora aceste trăiri și pentru a ne întipări și noi mai bine în inimă cele aflate am mers în Parcul Central, la statuile scriitorilor români.
Am spus câteva poezii la statuia lui Eminescu:
„Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume.”
Am intonat imnul României la statuia lui Andrei Mureșanu, am cântat „Mai e vreme de colinde” la statuia lui Adrian Păunescu și ne-am întrebat, dacă „am murit ca neam al lumii” și dacă astazi copiii României „mai sunt acasă”. Tot în colind găsim un răspuns.
„N-am murit ca neam al lumii în vreo clipă viforoasă,
Cât colindele colindă și copiii sunt acasă.”
Am vizitat apoi Arcul de Triumf, Teatrul Mihai Eminescu, Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului” și mănăstirile: Căpriana și Suruceni.
A fost o singură zi. O zi începută cu Sfânta Liturghie și presărată cu date istorice, cu întâlniri, cu emoții. O zi trăită altfel. O zi care va rămâne nu doar în mintea, ci mai ales în inima noastră, dacă nu veșnic, cel puțin mult timp de acum încolo.
Voi? Voi cum ați trăit 1 decembrie? Ați fost cei cărora le tresălta inima că e ziua lor sau sunteți cei ce ați lăsat-o pe doamna Tatiana să aștepte în zadar?
(Elena Strahotin, vicepreședinte al Asociației Prietenii Sfinților Trei Ierarhi și cetățean al României)
Lasă un răspuns