Jurnal de voluntar. Ziua a IV-a
Nu mai știu ce să scriu. Sunt în așteptare. Într-un podcast, o tipă care oferea sfaturi pentru cei care vor să scrie spunea că una din condițiile scrisului este să ai încredere în tine. Ceea ce spunem este unic, pentru că noi suntem unici. Fiind diferiți, orice spunem este nou pentru ceilalți.
Bine, dar nu pot spune ceva despre voluntariat dacă n-am mai fost pe la Catedrală de aproape două zile. Ar trebui să inventez și treaba asta nu-mi place. Sunt în așteptare. Aștept ziua de miercuri. Timpul trece repede. Mă analizez pe mine și-mi analizez așteptarea. Așteptările sunt de multe feluri dar eu în ce așteptare mă încadrez? Este așteptarea neliniștită pe care o am înainte de a primi subiectul la teză sau nota de după? Nu. E genul acela de așteptare pe care am avut-o într-a X-a când mă uitam la telefon din cinci în cinci minute, să văd dacă am primit mesaj de la Alina. Nu. Era o așteptare ciudată, chinuitoare, o prostie. Iar ea nici nu știa ce simțeam. Atunci am ajuns, ha!, ha!, să nu mai am nicio așteptare. M-am consolat cu gândul că, atunci când ajungi să nu mai aștepți nimic, atunci începi să primești totul. Așa spunea cineva. Când nu mai vrei nimic, atunci începi să primești.
De fapt, primul pas este că începi să vezi câte lucruri frumoase ai deja în apropierea ta. Să zicem. Problema este că dezamăgirea poate duce la pierderea încrederii în oameni și chiar în tine însuți. „Nu mai am nicio așteptare” înseamnă, că mi s-au epuizat iluziile? Treaba asta mă aduce oare mai aproape de adevăr? Dacă nu mai am așteptări nu înseamnă oare că nu mai am nici sperațe? Nu știu! O să rezolv eu mai încolo încâlcelile astea. Sau poate se vor rezolva de la sine.
De vorbit despre gândurile mele, nu prea am cu cine. Colegii nu m-ar înțelege. O dată am deschis subiecte de felul acesta cu maică-mea și s-a speriat. N-a înțeles nimic. De atunci nu mai vorbesc cu ea decât lucruri cotidiene și banale. Asta și pentru că orice-i spun, spune mai departe. Nu știe să țină un secret. Iar pentru mine, secretele sunt foarte importante. Normal că nu sunt secrete de stat cum am văzut prin filme, dar sunt secretele mele.
Așteptarea este una dintre cele mai intense stări omenești. Este un timp dedicat vieții dinlăuntru. În așteptare se întâlnește dorul cu speranța, cu frica, cu curiozitatea, cu promisiunea, cu necunoscutul… Stau acolo toate, la dospit. Iar când vine ceasul așteptat, ceea ce a stat ascuns, iese la iveală în chip de floare, în culori pe care nu ți le cunoșteai. Așteptările sunt diferite în funcție de ceea ce le hrănește.
Așteptarea mea la Crăciun când îl așteptam pe taică-meu să facem bradul e diferită de așteptarea autobuzului când mă întorc spre casă de la școală. Așteptarea plină de speranță este diferită de așteptarea celui în suferință în spital sau a celui care așteaptă sentința de condamnare la moarte.
Pentru mine așteptarea zilei de 8 octombrie, este în sine o bucurie. Întâlnirea cu ceilalți voluntari și cu pelerinii nu este doar o întânire, ci o întregire. M-am întrebat de ce mă simt atât de bine printre voluntari? Cred că am răspunsul. Pentru că ei nu mă judecă, pentru că și Sfânta Parasheva și ei, mă acceptă așa cum sunt. Pentru că nu au ironii în program și nici ifose de filosofi și de „buricul pământului” cum au unii colegii de la școală. Ei! Nu toți.
Alexandru P. dintr-a XI-a
Foto: Doxologia.ro
Lasă un răspuns