Tinerii au nevoie ca cineva să creadă în ei

Miroase a vacanță. A ploaie de vară, uneori a asfalt încins, dar mai ales a vacanță. Poarta mare a școlii se deschide mult mai rar, cu un scârțâit leneș și-un pic melancolic. Doamnele de serviciu se învârt de colo colo, parcă așteptând ceva anume, curțile sunt goale, doar câte o frunză fugărită uneori de vântul căldicel.

Iar pe străzile Iașului, departe de curțile liceelor, îi vezi pe ei: tinerii elevi. În grupuri – de cele mai multe ori – deși fiecare caută la un moment dat și liniștea solitudinii, cutreieră străzile, ocupă băncile parcurilor, râd, glumesc, povestesc. Despre ce? Ei bine…tinerii aceștia nu povestesc despre examene, teste, teme, note…nu de data aceasta, cel puțin. Ci povestesc despre bucuria de a fi împreună, despre competiția cea bună, aceea care, la final, ne aduce tot unii lângă alții, despre o vânătoare de comori cât un semi-maraton, întrebându-se cine o fi, până la urmă, aproapele fiecăruia?

Ce este totuși cu liceenii aceștia plini de viață, care forfotesc, îngână imnuri doar de ei știute, își amintesc momente frumoase ori grele, doar de ei trăite împreună? Aceștia au spus ”da” unei provocări sub formă de competiție lansată în nouă licee ieșene, proiect organizat de Departamentul pentru Tineret al Arhiepiscopiei Iașilor, cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit, Înaltpreasfințitul Teofan. ”Teenz Challenge”, căci așa se numește isprava, și-a propus să unească și să urnească elevii de liceu în a căuta sensul întrebării ”Cine este aproapele meu?”. Desfășurat pe o perioadă de doisprezece săptămâni, începând cu aprilie și până în iunie, la finalul anului școlar, proiectul a fost coordonat de părintele Alexandru Negurici, ajutat de o mână de voluntari inimoși și, bineînțeles, împreună cu profesorii de religie din fiecare liceu, fără de care această inițiativă nu ar fi fost posibilă.

Dar, ca orice lucru bun, proiectul nu ar fi prins viață dacă tinerii noștri viteji nu ar fi răspuns ”da” chemării de a participa. Nu e puțin lucru să ai această fărâmă de curaj, de încredințare și, până la urmă, de modestie, în zilele noastre în care oamenii își spun unul altuia mai degrabă ”nu”, decât ”da”.

În ce s-au întrecut? Întâi în cântece s-au luptat, care mai de care cu voci suave sau psaltice, cu instrumente muzicale mai mici sau foarte mari, cu mișcare scenică și coregrafii bine gândite, totul spre deliciul votanților din spatele ecranelor. Să dăinuie imnurile liceelor pe care le-au compus, că frumoase au ieșit!

Apoi, după ce și-au mărit capacitatea pulmonară prin cântat, au trecut la nivelul următor: lărgirea inimii. Mare să fie, să încapă toți copiii dintr-o parohie din Iași, pentru care au gândit liceenii noștri activități vesele și educative, pe care tot ei le-au pus în aplicare în cadrul unei tabere de o zi. Și, tot atunci, fiecare în chip tainic, a primit în inima sa pe Însuși Hristos, participând la Sfânta Liturghie de duminică, ascultând cu toții îndemnul ”pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Cu aceste cuvinte la inimă s-au apucat apoi de meșterit (ei și mulți alții dimprejurul lor – inclusiv bunici): au copt, au gătit, au pictat, au împletit cruciulițe și câte și mai câte au pregătit! Toate bucatele și obiectele le-au pus la dispoziția colegilor și profesorilor, iar donațiile strânse au fost direcționate către ”Tabăra din pridvorul satului”. Un efort remarcabil pentru a contribui la: ,,Niciun copil fără vacanță”.

După atâta joacă serioasă, echipele și-au luat câte un moment de reflecție și au răspuns într-un filmuleț – tot creație proprie – la întrebarea: ”Cine este aproapele meu?”. Unii s-au gândit imediat la prieteni, alții direct la Dumnezeu, alții la părinți, alții la necunoscuți, dar toți, pentru o clipă măcar, s-au gândit la altcineva în afară de ei înșiși, ceea ce este din nou un câștig în contextul vremurilor noastre.

Iar poate proba cea mai plină de încărcătură a venit abia la final: vânătoarea de comori. Așezate în sfârșit față în față, echipele s-au întrecut în istețime, îndemânare, condiție fizică (mai ales!) și, nu în ultimul rând, au înțeles până la urmă că doar împreună putem vreodată câștiga. Apoi…tăcere.

Juriul a deliberat și iată, a urmat festivitatea de premiere: o sală mare și impunătoare, plină de zumzet, entuziasm și emoții; trofee și diplome; discursuri pline de emoții și mulțumiri autentice; bucuria, din nou, de a fi împreună; sentimentul că toți sunt, de fapt, câștigători; apoi…amintirile ce vor dăinui!

Pentru mulți dintre liceeni proiectul a fost o ocazie de a se cunoaște, de a face și altceva în afară de studiu, de a-și testa un pic limitele și abilitățile, de a fi oameni în sensul mai profund. Pentru cei de pe margine, a fost o lecție. Tinerii noștri nu sunt captivi ai ecranelor, dependenți de tehnologie, solitari, lipsiți de abilități sociale, dezinteresați…chiar nu sunt, deși așa îi vedem portretizați, așa se străduiește societatea să-i uniformizeze. Dar ei, până la urmă, sunt tineri ca cei din toate timpurile, dornici de a cunoaște, în căutarea adevăratei libertăți, darnici, frumoși fără să se străduiască. Acești copii mari au arătat că vor și pot să se lupte cu tot ce vine înspre ei. Tot ce au nevoie este ca cineva să creadă în ei, Cineva să le întindă o mână și… își vor lua zborul.

Prezb. Anca Cristina Negurici