Ei pot deveni și prietenii tăi | Povestea ITOM
Dacă pe parcursul anului voluntarii merg prin intermediul diverselor proiecte în parohiile din Iași, Botoșani și Neamț, de obicei în luna august, ITOM îi invită pe tineri în „inima Moldovei”, acasă la Sfânta Parascheva – ocrotitoarea noastră și cea care mijlocește pentru astfel de ocazii de întâlnire în fața Stăpânului.
Dar ce este ITOM?
O întâlnire de trei zile ce pune împreună peste 1500 de tineri. O întâlnire, prilej de colaborare pentru autoritățile din Iași, un motiv de bucurie pentru participați, o ocazie de jertfă pentru voluntari și, mai presus de toate, o întâlnire care Îl are în centru pe Hristos, Cel care picură speranță atât în sufletele celor ce participă activ la aceasta, cât și în sufletele celor care doar observă trecând o mulțime de tricouri albe, presărate pe ici-colo cu câte un tricou roșu și cu câte o reverendă neagră.
În această poveste comună, fiecare e protagonistul propriei povești. Și, dacă i-am întreba pe fiecare în parte ce a trăit în cadrul ITOM, tot nu am reuși să ne facem o idee despre importanța acestui eveniment.
Totuși am să vă povestesc două mici întâmplări dintr-o singură zi de eveniment.
De ce doar două? Deși o zi la un astfel de eveniment vine cu trăirile pe care le aduni într-o lună, sau poate chiar mai mult, și două întâmplări sunt prea puține, mă voi limita la ele.
La ITOM 2024 am avut o responsabilitate care m-a separat de oamenii alături de care lucrez, de obicei, în echipă. În timp ce ei aveau ședința de feedback, eu jurizam eseuri pentru concursul desfășurat. După o zi lungă de activități, gândurile au început să mă copleșească:
„Auzi? De partea cealaltă se aud râsete. Oamenii au uitat de tine. Asta îți trebuie dacă toată vara ai stat departe de ei…”
„Ai văzut că abia dacă te-au salutat? Probabil că nici nu mai ai loc în prietenia lor…”
La un moment dat, unul dintre voluntari a trecut cu un tort, iar din cealaltă cameră se auzea: „La mulți ani cu sănătate…”. Aș fi putut să merg la ei, dar nu am vrut să „deranjez” – acum știu că prietenii nu se pot deranja unii pe alții, dar atunci nu știam. Tristețea începea să mă acopere, lacrimile stăteau să cadă, când, dintr-odată, s-a deschis ușa…
În prag nu era doar o persoană cu o felie de tort, ci erau vreo zece dintre prietenii mei. Veniseră să mănânce împreună cu mine. S-au așezat care pe unde a apucat, căci în cameră nu era decât un singur scaun, și au început să-mi povestească despre ziua lor și despre cât de rău le pare că nu am fost alături de ei.
La aceste cuvinte, lacrimile chiar au început să curgă. De data aceasta, de fericire.
Aceștia sunt voluntarii ITOM. Aceștia sunt prietenii mei și pot deveni și prietenii tăi, dacă ni te alături anul acesta.
Cea de a doua întâmplare e despre cei ce îmbracă tricourile albe, adică despre participanți.
La ITOM, de obicei, oamenii se cunosc între ei sau, cel puțin, recunosc câteva fețe din alte ediții sau de la alte activități. Așa am zărit și eu o cunoștință în timpul cuvântului de deschidere. Priveam din când în când spre ea, dorind să merg să o salut.
Ce mi s-a părut ciudat a fost că, deși stătea în plin soare, abia dacă se mișca. Privea constant spre partea stângă, acolo unde-i cădea umbra. Când m-am apropiat, am înțeles: ghemuită sub umbra ei era o fată. Am zâmbit și am întrebat:
– Ce faci? Îi ții umbră?
Fâstâcindu-se, mi-a răspuns:
– Încerc, deși nu cred că îi este de mare ajutor… Îi este rău.
La întrebarea: „Cum se numește prietena ta?”, mi-a spus:
– Nu o cunosc. Am auzit doar că îi e rău. Cu altceva nu prea pot ajuta, așa că… măcar cu asta.
Aceștia sunt participanții ITOM. Aceștia sunt prietenii mei.
Și, după cum am mai spus, EI pot deveni și prietenii tăi.
Elena Strahotin
Lasă un răspuns