Pe Pâmânt și în Cer – Facă-se voia Ta!

Departe de a fi realitate, liniștea pe care, de altfel, în aceste zile, cu toții ne-o dorim capătă valori neutre. E drama noastră încrâncenată, a celor care găsim de cuviință că scindarea timpului ne aparține. Aparent suntem aici și acum, amfitrioni în cetatea Ierusalimului, pe drumul spre Golgota, când de fapt, pendulăm între extreme și stăm cu duhul răvășit în brațe. Nici la exterior nu putem fi izbânzi. Faptele și cuvintele noastre de risipă stau azvârlite în locul singurului imbold lăuntric, suficient de puternic încât să ne facă martori vii ai Jertfei de pe Cruce. Iertarea și dragostea înseși le privim ca pe un dar ce ni se cuvine. De aceea ni se pare just să ne situăm, undeva, pe culmile gloriei, de unde parăm orice gând sincer mărturisit, care ne poate trăda vulnerabilitatea. Un singur act necugetat și aceasta devine proba de foc care ne înfierbântă, ne incendiază și apoi ne stoarce de vii. Fiindcă prea des răbdarea de muritor e subjugată de orgolii.

Trăim într-un Ghetsimani în care noi vorbim și Tatăl ascultă, lipsit de dreptul la replică. Zilnic gustăm din fierea prezumțiilor și devenim cei neînțeleși; bolnavi, dar înclinați spre malign, scuipăm de pe margine, detașat. Pretindem că ceilalți sunt de vină și deliberăm stângaci că liberul-arbitru înseamnă implicit nevoia de experiențe greșite pentru a învăța lecții. Până atunci… carpe diem!, dar ne rupem mlădiță cu mlădiță, fără să ne curățim. În absența unei minți limpezi și a unei inimi deschise nu suntem în stare decât să rănim. Tortura noastră o adăugăm torturilor altora. Sfâșiați între noi, condiționați reciproc în lupta contracronometru, pricepem târziu sau poate niciodată că firea toată laudă permanent Patima prin care a venit Lumina. Neînserată nu pentru o zi, două, trei… ci pentru veșnicie.

Liniște… cuvânt greu acum, dar atât de vital de pătruns! De n-am uita că, în taină, Dumnezeu-Fiul ne-a arătat calea de a fi împreună cu El la asumarea durerii întregii umanități, de la începutul lumii și până la capătul ei. Monseniorul Ghika, fiul lui Ioan Ghica, o remarcase în meditațiile sale, odinioară, când afirma cu tărie:

În suferință, care ne îngheață sângele în vene,| care ne caută și în piept inima de carne și o zdrobește| pentru a-și face simțită prezența, vestirea a ceva mai mare| este destul de puternică, de clară, destul de materială | chiar și în urmări, ca să știm să nu trecem fără să reflectăm în fața acestei vizite a lui Dumnezeu.

Este un Dumnezeu care lovește,| Dumnezeu creatorul trăsnetului, Dumnezeul oceanului, Dumnezeul abiselor, Dumnezeul tenebrelor.

Este un Dumnezeu care lovește puternic… dar un Dumnezeu care bate la ușa noastră,| un Dumnezeu care bate la inima noastră și care își bate inima lui de inima noastră.Este un Dumnezeu a cărui inimă bate alături de a noastră.

***

Cu tot aerul de superioritate prin care epatăm, ne îndepărtăm de cei dintâi despre care ne vorbește Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul său la ceas de praznic împărătesc. Dar ca cei de pe urmă avem șansa să pășim în căușul mâinilor Lui. Să spunem, având nădejdea că în sufletele noastre vor răsări iar flori de primăvară – Facă-se voia Ta!

Georgiana Onu – Voluntar al Departamentului Misiune pentru Tineret