Plouă!

Plouă!

Ce frumos! Când plouă am sentimentul că praful tulburărilor se așază pe pământ și se topește. Impuritățile și răutățile din aer se spală, văzduhul se curăță. Slavă lui Dumnezeu! Apa coboară din cer, oamenii se adăpostesc pe la casele lor, sufletele se calmează, stihiile stau și ele de ploaie oferind oamenilor un răgaz pentru odihnă și reculegere.

Tare-mi place ploaia!

Am un amic care dacă m-ar auzi, mi-ar zice: „păi normal că-ți place ploaia, doar ești zodie de apă!” Nu prea le am cu zodiile. Ceea ce știu este că, ploaia ne obligă să stăm liniștiți, să nu mai umblăm bezmetici pe uliță după trebi și negoțuri pământești. Ne ajută să nu facem nimic, să medităm la viața care se scurge asemenea ploii, asemenea apei care-și caută matca luând cuminte forma drumurilor, a râurilor, a bălților, a șanțurilor, strecurându-se pe câmpuri și pe dealuri, intrând în pământ.

Sunetul ploii de afară seamănă cu un ison pe care fiecare dintre noi îl acompaniem cu notele vieții noastre. Ne scriem portativul, ne compunem simfonia vieții în funcție de câtă ureche muzicală avem, de câtă creativitate și frumos suntem capabili. Va veni clipa când vom lăsa pana deoparte, iar mâna se va odihni.

Gata.

Opera s-a încheiat. Urmează să fie pusă în scenă, să fie cântată de orchestra îngerilor. Compozitorul-spectator așteaptă înfrigurat să audă ce-a ieșit. Este o compoziție echilibrată și armonioasă sau va suna fals? Sunetele care vor ieși din instrumente rănesc sau mângâie? Cântările vor fi înălțătoare, vor reflecta o viață curajoasă, sunetele vor fi clare, voioase, șugubețe sau totul va suna a cacealma asemenea unei cântări de începători care exersează, încercând să-i dea de capăt partiturii?

Sala este plină, juriul este incoruptibil. Partiturile mele!? Mă încearcă frica. Doamne iartă-mă!        

Iulian Marcu