Să nu lăsăm praful să se aștearnă: Un gând despre Mihai Eminescu
Raluca Ciobanu
An de an, pe data de 15 ianuarie, sărbătorim Ziua Culturii Naționale. Însă, dincolo de festivitățile din școli, din instituțiile culturale sau de la televizor, rămânem cu o întrebare pe care o auzim adesea pe coridoarele facultăților sau în grupurile de tineri: De ce, după atâta timp, continuăm să ne întoarcem spre Mihai Eminescu cu atâta insistență? Se vorbește mult despre ,,poetul nepereche”, ,,luceafărul poeziei românești”, dar uneori, în tot acest entuziasm festiv, să nu ne scape din vedere omul. Răspunsul îl găsim în felul său unic în care a reușit să ajungă la sufletele oamenilor prin puterea cuvântului.
De cele mai multe ori, întâlnirea noastră cu Eminescu a început cu „Somnoroase păsărele”, în anii inocenți ai grădiniței. Atunci, el era doar un nume pe coperta colorată a cărții, dar de fapt, adevărata descoperire a poetului se întâmplă mai târziu, la vârsta neliniștită a adolescenței. Versul lui devine o oglindă pentru trăirile noastre interioare. Poate l-am regăsit în acele momente de singurătate, când am simțit că nimeni nu ne înțelege frământările, sau chiar în licărul primei iubiri și realizăm cu uimire, că, acum un secol și jumătate în urmă, cineva a simțit, a reușit să înțeleagă și să ne transmită și nouă frumusețea sufletului poporului nostru.
Eminescu ne dă o lecție neașteptată, cea a simplității și în același timp a profunzimii ce nu are nevoie de cuvinte mari. De multe ori avem tendința de a crede că profunzimea se ascunde în spatele unor cuvinte pompoase sau a unui limbaj academic pretențios. Geniul lui Eminescu stă tocmai în demonstrația contrară: el nu a căutat să se exprime prin termeni complicați, ci a reușit să ,,dea veșmintele vorbirii” unor idei mărețe, uriașe, filozofice și universale, în cuvinte simple, dar de o claritate rară. Limbajul său devine punte, nu barieră. Astfel, poezia lui reușește să vorbească, în egală măsură, omului simplu, care își ascute coasa în zori, dar și intelectualului pierdut printre cărți și tratate, aflat poate în căutarea sensului ascuns al existenței. Amândoi caută înțelesuri în aceleași versuri. Adevărul nu are nevoie de cuvinte inaccesibile. Are nevoie doar de cuvinte potrivite care să atingă inima.
Dacă îl studiem pe Eminescu, dincolo de portretul său oficial, descoperim un suflet de o curiozitate și o sensibilitate care impresionează. El nu a fost doar poetul melancolic de sub tei, ci mintea care a compus poezia ,,La steaua”, prin care a atins idei științifice, profunde, despre univers și lumina care călătorește prin timp, idei care în epoca sa, abia prindeau contur în domeniul fizicii.
,,La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”
Însă, dincolo de fascinația sa pentru univers, îl regăsim pe poet și într-o dimensiune spirituală, însă de multe ori trecută cu vederea. Credința lui nu a fost una liniară, liniștită, ci una de căutare aprinsă, de frământare și într-un final, de evlavie în fața lui Dumnezeu. Sufletul său a cunoscut și perioade de revoltă sau de scepticism, însă tocmai această trecere face ca momentele sale de întoarcere spre Dumnezeu să fie atât de prețioase. Atunci când a scris poezia „Rugăciune”, el nu a compus simple versuri, ci a înălțat un imn către Maica Domnului. Nevoia profundă de ocrotire a unui suflet obosit de propria genialitate.
,,Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară,
O, Maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!”
Mihai Eminescu a numit Biserica Ortodoxă Română „Maica spirituală a neamului românesc”, simțind că acolo e rădăcina noastră comună, însă asta nu înseamnă că viața lui a fost una liniștită sau lipsită de greșeli, din contră. A fost un suflet care a ars, care s-a luptat cu îndoiala, cu revolta și cu oboseala. Dar tocmai acest „noian de vină” și această căutare continuă îl fac să fie atât de uman. El nu ne vorbește de la înălțimea unei perfecțiuni reci, ci ,,ne ia de mână” din mijlocul propriilor noastre frământări și gânduri.
,,[…] O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.”
Ziua Culturii Naționale nu este doar despre trecut, este despre felul în care alegem să ne purtăm sufletul zi de zi. Mihai Eminescu ne învață că profunzimea nu are nevoie de masca rece a distanței, ci de curajul simplității. Nouă ne rămâne misiunea de a nu lăsa praful să se aștearnă peste această moștenire, ci să privim spre ea ori de câte ori avem nevoie să ne amintim cine suntem: un popor care știe să transforme suferința și căutările în rugăciune și cuvântul în lumină.
Lasă un răspuns