Jurnal de voluntar. Ziua a II-a | Voluntariatul, ca orice meserie, „se fură”
Astăzi am fost pe la Sectorul de Misiune la Mitropolie. Am mai înscris o colegă voluntar la VSP. Am văzut birourile și pe câțiva dintre organizatori. Păreau că vorbesc despre lucruri interesante, serioase. Erau acolo și câțiva voluntari mai vechi. Le-am admirat naturalețea cu care se mișcau, siguranța, veselia. Vreau și eu.
Toată viața m-am luptat cu emoțiile. Dacă-mi auzeam numele strigat pe undeva, îmi bătea inima ca la concursul de 100 metri garduri. Timiditate m-a paralizat toată viața. Am simțit-o ca pe o frână. Vreau să scap de atacurile de panică atunci când trebuie să vorbesc în prezența mai multor oameni. Colegii spuneau că sunt cam absent, că sunt pe lună. Nu eram absent deloc, dar nu voiam să mă bag în seamă. Unul m-a învățat să fac „exerciții de prezență”, să mă mișc printre ei și să mai spun câte ceva chiar dacă nu este neapărat nevoie.
– Fă și tu ceva ca să pari că exiști!
Adevărul este că eu nu prea știam să fiu „normal”. Ori tăceam îmbufnat ori dacă vorbeam deveneam agresiv. Îmi sărea deodată muștarul. Ce să fac? Mă caut încă pe mine însumi. Am început prin a saluta oamenii și prin a le spune sau a-i întreba câte ceva. Nu mă interesează răspunsurile lor, vreau doar să-mi depășesc eu angoasele și fricile. Poate din cauza asta am și vrut să mă înscriu ca voluntar.
Astăzi pe hol la Misiune un preot de acolo mi-a observat însingurarea și m-a întrebat cum mă cheamă, de la ce liceu sunt. În preajma oamenilor faini, fie că ești slab sau puternic te simți oleacă mai bun, mai important, mai inteligent. M-am simțit bine să stau de vorbă cu cineva despre care mi se părea că este sobru și inabordabil. Îmi plac oamenii care te încurajează, care te tratează chiar dacă nu te cunoaște ca pe un egal cu el. Îți acordă încredere. La final mi-a spus:
– Alexandru, voluntariatul, ca orice meserie, „se fură”. Cu cât muncești mai mult, cu atât te vei descurca mai bine și vei face lucrurile mai ușor și mai repede. Dar o să mai vorbim.
Mi-a spus că o să mai vorbim. Dar când o să mai vorbim? Vom vedea. Deocamdată, noapte bună! Ne auzim mâine.
Alexandru P.
Clasa a XI-a, elevul din ultima bancă
Lasă un răspuns