Când credeai că nu te văd, eu te vedeam
Acum câteva luni, un român de-al nostru, „băiat descurcăreţ“, mi-a relatat o întâmplare trăită în Finlanda.
– Mă pregăteam să trec strada, undeva în centrul oraşului Helsinki. Semaforul arăta culoarea roşie, oamenii aşteptau pe trotuar, iar eu mă grăbeam. Nu venea nici o maşină aşa că m-am hotărât să trec. M-am mai uitat o dată spre stânga, spre dreapta şi m-am avântat printre pietoni spre celălalt trotuar. Am făcut un pas şi jumătate, când m-am simţit agăţat cu fermitate de o mânecă.
– Ce faceţi, m-a întrebat o doamnă ce ţinea cu cealaltă mână un copil de vreo 5-6 ani.
– Trec strada.
– Păi nu vedeţi că este roşu?!
– Da, dar nu vine nici o maşină, am răspuns eu încurcat.
– Nu vine nici o maşină, dar ce gândeşte băiatul meu când vede că ce-l învăţ eu nu are valoare. Dumneata nu te gândeşti la copiii noştri? Eu îl învăţ să fie corect şi să respecte legea, iar dumneata îl înveţi că se poate încălca.
Amicul povestea uimit de păţanie, iar eu ascultam cu admiraţie, admiraţie pentru mama care se lupta pentru ca fiul ei să crească integru.
* *
Cu câţiva ani în urmă, pe holurile unui spital am asistat la o conversaţie între o asistentă şi un copil de vreo 7 ani.
– De ce spui minciuni măi? Nu ştii că nu este frumos să minţi?
– Dar ce minciună am spus?
– Păi spui numai minciuni.
– Şi ce, şi mama spune minciuni.
– Ia te uită la el! Când ai auzit-o tu pe mama să spună minciuni?
– I-a spus lui tata că a oprit-o poliţia pentru că a mers prea repede cu maşina şi mama i-a spus poliţistului că are vitezometrul stricat şi nu şi-a dat seama că a depăşit viteza. Şi a iertat-o poliţistul, şi n-a mai plătit amenda. Şi tata nu a certat-o, ci s-a bucurat. Şi vitezometrul nu era stricat.
– Ia uită-te la el, s-a mirat asistenta şi s-a dus în treaba ei.
* *
Am citit zilele acestea o scrisorică pe care o doamnă a trimis-o în semn de mulţumire mamei sale. Probabil mama împlinise o vârstă, iar fiica a dorit să-i dăruiască ceva special ca semn de preţuire şi de mulţumire pentru tot ce a făcut pentru ea.
„Mamă, tu m-ai învăţat multe fără să-mi vorbeşti. Nu ai fost un om cu multă carte, dar lucrurile cele mai importante ale vieţii de la tine le ştiu. N-am învăţat din ce mi-ai spus, ci din ce am văzut când tu credeai că nu te văd. Când credeai că nu te văd, eu te vedeam. Aveam 5 ani, şi când credeai că nu te văd, ai luat primul meu desen şi l-ai lipit pe frigider. Atunci m-am hotărât să devin pictoriţă.
Într-o zi, când credeai că nu te văd, a bătut la uşa noastră un om sărac, iar tu i-ai dat de mâncare. Atunci am învăţat ce este milostenia.
Într-o seară, când credeai că nu mă uit, te-am văzut în genunchi în faţa icoanei. Vorbeai cu cineva. Atunci, am început să înţeleg că există Dumnezeu şi am învăţat credinţa.
Altădată, când credeai că eu nu văd, te-am văzut plângând şi am aflat că în lume există şi suferinţă, dar şi că lacrimile mângâie.
Înainte de culcare, când credeai că eu nu văd, mă sărutai de noapte bună, şi de fiecare dată înţelegeam cât de mult mă iubeşti.
Când credeai că nu te văd, eu te vedeam şi vreau să-ţi mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le-am învăţat de la tine, când credeai că nu te văd”.
Arhim. Nicodim Petre | Consilierul Sectorului de Misiune al Arhiepiscopiei Iaşilor
Lasă un răspuns